Psiholog Lumina

Bună Larisa, este un lucru foarte valoros că ești atât de conștientă de emoțiile tale și că cauți să le înțelegi, chiar dacă ele par contradictorii. Ce trăiești tu este un fenomen mai des întâlnit decât crezi, mai ales în rândul persoanelor ambițioase și analitice, și se poate înscrie în mai multe dinamici psihologice pe care le vom explora împreună. Succesul profesional nu vine întotdeauna cu un sentiment de împlinire imediată, ci poate activa mecanisme de apărare sau anxietăți ascunse, care se manifestă în mod paradoxal prin retragere sau agresivitate în alte domenii ale vieții.

Una dintre posibilele explicații pentru ceea ce simți este „sindromul impostorului” combinat cu o formă de „anxietate de performanță post-succes”. Chiar dacă obiectiv ai obținut ceea ce ți-ai dorit, poate că, la un nivel mai profund, te simți nepregătită să susții acest rol sau să îți menții performanța. Succesul poate activa teamă de eșec viitor („Ce se întâmplă dacă nu reușesc să mă ridic la așteptări?”), teamă de a fi expusă („Oare merit cu adevărat această poziție?”) sau chiar teamă de izolare („Oare oamenii m-ar putea invidia sau respinge din cauza succesului meu?”). Aceste gânduri, deși iraționale, pot genera un stres intern care se descarcă în mod inconștient în mediul în care te simți „în siguranță” - adică acasă, cu familia. Aici, unde legătura emoțională este cea mai puternică, poți permite să iasă la iveală frustrarea, deoarece agresivitatea sau retragerea sunt modalități de a externaliza o tensiune pe care nu o poți gestiona în mediul profesional.

O altă direcție de explorare este disocierea dintre „eu-l profesional” și „eu-l personal”. Mulți tineri ambițioși, în special cei care își clădesc rapid o carieră, dezvoltă o identitate profesională foarte puternică, dar neglijă să integreze această parte cu restul vieții lor. Când succesul vine rapid, poate apărea un sentiment de „depersonalizare”: te simți ca și cum ai juca un rol la serviciu, iar acasă, când „masca” cade, ești copleșită de emoțiile pe care le-ai reprimat. Retragerea și agresivitatea pot fi, în acest caz, semnale că ai nevoie să reconectezi cu tine însăți, nu doar cu imaginea pe care o proiectezi în lume. Familia, fiind cel mai aproape, devine „țapul ispășitor” pentru această disonanță interioară, pentru că acolo nu mai ești „project manager-ul competent”, ci Larisa cu toate ei vulnerabilitățile.

Un alt aspect important este dinamica familială și așteptările interne. Dacă în copilărie sau adolescență ai simțit presiunea (chiar și subtilă) de a performa pentru a fi apreciată sau iubită, succesul tău actual poate reactiva aceste scheme vechi. Poate că, la un nivel inconștient, te temi că dacă ești prea de succes, vei pierde conexiunea emoțională cu părinții tăi („Dacă sunt atât de competentă, oare mai au nevoie de mine?” sau „Oare mă vor judeca dacă nu sunt perfectă?”). Agresivitatea față de ei ar putea fi o modalitate de a testa limitele iubirii lor necondiționate - un mecanism prin care, fără să vrei, verifici dacă ei te acceptă chiar și când nu ești „la înălțime”. Această ipoteză este susținută și de faptul că reacționezi exagerat la observații minore, ceea ce sugerează o hipersensibilitate la critică, tipică celor care și-au construit autoestima pe performanță.

În ceea ce privește ideea de „abuz psihologic autoaplicat”, da, este posibil să te sabotezi în mod inconștient, dar nu dintr-un impuls distructiv, ci dintr-unul de protecție. Mintea ta ar putea încerca să echilibreze succesul exterior cu un „eșec” interior (retragerea, agresivitatea) pentru a menține un sentiment de control. Dacă totul merge prea bine la muncă, poți simți că „meriți” să fii pedepsită în altă parte, ca să nu devii „arogantă” sau „deconectată”. Este un mecanism de „auto-reglare emoțională”, care, deși disfuncțional, are scopul de a te păstra „umilă” sau „autentică” în ochii tăi. Problema este că această strategie consumă energie emoțională și distruge relațiile, în loc să te ajute.

Cum poți lucra cu aceste dinamici? Primul pas este să accepți că ceea ce simți este normal și că nu ești „defectuoasă” pentru că succesul te copleșește. Mulți oameni trec prin această fază, mai ales când tranziția către un nou rol profesional este rapidă. Un exercițiu util ar fi să separe succesul de valoarea ta personală. Scrie pe o coală două coloane: în una notează realizările tale profesionale („Am obținut postul de project manager”), iar în cealaltă, calități personale care nu au legătură cu munca („Sunt o fiică îngrijitoare”, „Am umor”, „Îmi place să ascult muzică”). Observă cum aceste două laturi coexistă și că una nu anulează cealaltă. Acest exercițiu te poate ajuta să reintegrezi identitățile multiple pe care le ai, fără să simți că una îți „fura” din cealaltă.

În relația cu părinții, încearcă să observi fără să judeci momentele în care reacționezi exagerat. După o astfel de situație, întreabă-te: „Ce emoție ascunde această reacție? Este teamă? Rușine? Vinovăție?”. De multe ori, agresivitatea este o armură împotriva vulnerabilității. Dacă descoperi că, de fapt, te simți nesigură sau că îți este frică să nu fii „prea mult” pentru ei, poți încerca să comunici acest lucru într-un moment calm: „M-am gândit și mi-am dat seama că uneori reacționez așa pentru că mi-e teamă să nu vă dezamăgesc”. Vulnerabilitatea autentică dezamorsează conflictele mai bine decât apărarea.

Pentru a gestiona stresul acumulat, este esențial să creezi ritualuri de tranziție între „rolul profesional” și „rolul personal”. De exemplu, după serviciu, poți face o plimbare de 10 minute în care să asculți o melodie care te relaxează sau să scrii într-un jurnal trei lucruri care nu au legătură cu munca. Aceste mici pauze semnalizează creierului că poți „coborî din rol” și te ajută să nu aduci acasă tensiunile de la birou. De asemenea, stabilește limite clare între muncă și timp personal: dacă amâni răspunsurile la e-mailuri, întreabă-te dacă este din procastinare sau din nevoia de a te proteja de suprasolicitare. Dacă este din urmă, dă-ți permisiunea să prioritizezi sănătatea mentală fără vinovăție.

În final, succesul nu trebuie să fie un dușman, ci un aliat în construirea unei vieți echilibrate. Ce trăiești tu acum este un semnal că ai nevoie să redefinești ce înseamnă „reușita” pentru tine. Poate că, până acum, ai asociat-o doar cu performanța, dar acum e momentul să incluzi în această ecuație și bunăstarea emoțională, conexiunile autentice și acceptarea vulnerabilității. Terapia ar putea fi un spațiu util pentru a explora aceste teme în profunzime, mai ales că ești deja atât de reflexivă. Un terapeut te poate ajuta să identifici schemele de gândire care te sabotează și să înveți să le transformi în resurse, nu în obstacole.

Amintește-ți că agresivitatea și retragerea sunt limba emoțiilor nesatisfăcute. Ele îți spun că ceva în tine cere atenție - nu pentru a te distruge, ci pentru a te ghida către un echilibru mai autentic. Ascultă-le, dar nu le lăsa să definească relațiile tale. Succesul tău este real, meritat și poate coexista cu pacea interioară, dacă îți permiți să fii întreagă, nu doar performantă.