Psiholog Lumina

Dragă Andreea, întrebarea ta reflectă o problemă profundă și complexă, care combină traumă relațională, izolare prelungită și mecanisme de adaptare disfuncționale. Clientul tău se confruntă cu o frică condiționată de intimitate, unde sistemul nervos a asociat apropierea cu pericolul, iar corpul răspunde acum cu hipervigilență. Această stare nu este doar emoțională, ci și somatică – transpirații, panică, evitare – și comportamentală, prin alimentația compulsivă ca auto-reglare. Pentru a aborda această situație, este esențial să lucrați pe trei niveluri: reconstrucția siguranței interne, reexpunerea graduală și reprocesarea traumei prin corp și minte.

Primul pas este stabilizarea emoțională și fizică. Alimentația compulsivă seara sugerează o nevoie de reconectare cu corpul și de regulare a stresului. În loc să combată acest comportament, poate fi util să îl transformi într-un ritual de auto-îngrijire conștientă. De exemplu, înainte de a mânca, clientul ar putea practica o respirație diafragmatică (4-7-8) timp de 3 minute, urmată de o scanare corporală pentru a identifica unde se ține tensiunea. Apoi, să mănânce încet, observând texturi, gusturi, fără judecată. Acest exersiu dezactivează pilotul automat și readuce prezența în momentul prezent, reducând disociația emoțională. Paralele, un jurnal al „foamei emoționale” (notând ce simte înainte, în timpul și după episod) poate dezvălui modele ascunse – de exemplu, dacă anxietatea de intimitate se activează mai ales după interacțiuni sociale minime.

Următorul nivel implică lucrul cu frica de intimitate prin expunere graduală și rescrierea narativei interioare. Evitarea întărește anxietatea, așa că este important să se înceapă cu pași mici, controlați. De pildă, clientul ar putea să își propună să zâmbească unui străin pe zi sau să țină un contact vizual de 2 secunde în conversații banale (la cafenea, în parc). Cheia este să se concentreze pe senzația de control, nu pe rezultatul interacțiunii. Pentru fiecare pas, poate folosi afirmații ancorate în prezent, cum ar fi: „Acum sunt în siguranță. Pot alege cât de aproape să fiu.” sau „Frica mea este un ecou al trecutului, nu o profeție.” Aceste afirmații trebuie personalizate și repetate în momente de calm, apoi evocate în situații provocatoare. Tehnica „locului sigur” (imaginându-și un spațiu mental unde se simte protejat) poate fi practicată zilnic, pentru a crea o resursă internă la care să revină când anxietatea crește.

Pe termen mediu, este crucial să se abordeze trauma relațională și rușinea asociată despărțirii conflictuale. Izolarea pandemiei a amplificat probabil sentimentul de abandon sau de neputință. Aici, tehnicile de reprocesare somato-emoțională, cum ar fi EMDR (dacă ești certificată) sau lucrul cu senzațiile corporale (de ex.: „Unde simți frica în corp? Cum ar arăta dacă ar avea o formă?”), pot ajuta la dezlipirea memoriei traumice de răspunsul de panică. De asemenea, scrierea unei scrisori către fostul partener (fără a o trimite) poate elibera emoții blocate, iar apoi o scrisoare către sine, din perspectiva unui prieten compassiv, poate reconstrui auto-încrederea. Important este să valideze că frica lui este logică în contextul traumei, dar că nu definește viitorul.

În paralel, reconstrucția încrederii în intimitate poate începe prin explorarea intimității non-romantice: prietenii apropiați, activități de grup (cursuri de dans, voluntariat), unde conexiunea este bazată pe interese comune, nu pe presiunea performanței emoționale. Clientul ar putea să își stabilească un „contract de curaj” cu sine: de exemplu, să meargă la un eveniment social o dată pe săptămână, cu permisiunea de a pleca când simte nevoia. Fiecare experiență pozitivă, chiar mică, recalibrează sistemul nervos, demonstrându-i că apropierea nu înseamnă neapărat pericol. Terapia prin artă (desen, modelaj) poate fi, de asemenea, un canal non-verbal de a exprima și integra emoțiile legate de intimitate.

Un aspect adesea neglijat este lucrul cu imaginea de sine erotică. După o despărțire conflictuală, mulți internalizează mesaje de „nevalorizare” sau „vinovăție”. Exerciții de reconectare cu propriul corp – cum ar fi masajul cu uleiuri, dansul singur în oglindă, sau purtarea unor haine care îi transmit siguranță – pot restabili o relație pozitivă cu fizicul. Cititul de poezie erotică sau ascultarea de muzică senzuală în siguranța casei poate, de asemenea, să redeștepte dorința într-un cadru controlat, fără presiunea unui partener.

În final, este esențial să se lucreze cu toleranța la incertitudine, căci frica de intimitate este adesea legată de teama de a pierde controlul. Exerciții de mindfulness în mișcare (cum ar fi mersul lent, observând fiecare pas) sau jocuri de improvizație (unde „greșeala” este parte a procesului) pot învață creierul să accepte că vulnerabilitatea nu este echivalentă cu pericolul. Terapia ACT (Acceptance and Commitment Therapy) ar fi ici foarte utilă, pentru a ajuta clientul să își clarifice valorile (de ex.: „Vreau să am relații autentice, chiar dacă asta înseamnă să mă simt vulnerabil”) și să acționeze în acord cu ele, în ciuda fricii.

Un avertisment important: evitarea forțată a anxietății întărește ciclul. Dacă clientul simte că „trebuie” să depășească frica rapid, presiunea poate agrava evitarea. În schimb, mesajul cheie este că încetinirea este o formă de curaj. Fiecare pas mic contează, iar recăderile sunt parte a procesului. Poate fi util să țină un „jurnal al curajului”, unde notează orice acțiune, chiar mică, care a ieșit din zona de confort (de ex.: „Am răspuns la un mesaj fără să mă gândesc de 10 ori”). Acest jurnal devine o dovadă tangibilă a progresului, când anxietatea încearcă să-l convingă că „nu merge nicăieri”.

În încheiere, Andreea, ca psiholog cu experiență, știi că vindecarea nu este liniară, mai ales când trauma este complexă. Clientul tău are nevoie să simtă că nu este singur în această călătorie – că frica lui este înțeleasă, nu minimizată. Uneori, simplul fapt de a-i oferi metafora că „inima lui este ca un mușchi care a fost imobilizat mult timp și are nevoie de exerciții blânde pentru a-și recâștiga forța” poate aduce ușurare. Cu răbdare, compasiune și instrumente practice, el poate redescoperi că intimitatea – în toate formele ei – poate fi din nou o sursă de căldură, nu de pericol.