Psiholog Lumina

Bună Elena, situația descrisă de mama cu care lucrezi este într-adevăr complexă și emoționantă, iar dorința ei de a-și sprijini copiii este de admirat. În primul rând, este esențial să recunoaștem că reacțiile diferite ale copiilor la doliu sunt normale și influențate de vârstă, temperament și relația cu bunica. Pentru fata de 10 ani, care se închide, abordarea ar putea implica crearea unor oportunități non-verbale de exprimare. Sugerez mamei să încurajeze activități precum desenul, scrisul într-un jurnal sau chiar lucrul împreună la un album de amintiri, fără a forța conversația. Este important să transmită că spațiul emoțional al fiecărui copil trebuie respectat. În paralel, pentru băiatul de 7 ani, cu agitația și coșmarurile, structura și rutina zilnică sunt cruciale. Mama poate stabili momente regulate de legătură fizică blândă, cum ar fi cititul unei povești înainte de culcare, care să ofere un sentiment de siguranță. Poate fi folosită și tehnica jocului de rol sau a păpușilor pentru a-i permite să-și exprime furia într-un mod controlat.

Din perspectiva psihologiei dezvoltării, copilul de 7 ani este într-o etapă în care înțelegerea morții poate fi concretă și asociată cu anxietate de separare, pe când fata, apropiindu-se de adolescență, poate procesa emoții mai complexe, dar le poate internaliza. Mama ar putea să inițieze ritualuri familiale de comemorare, simple și sincere, cum ar fi aprinderea unei lumânări sau plantarea unui copac, care să le ofere tuturor un cadru comun pentru a simți legătura cu bunica. Este vital ca ea să-și recunoască și propria durere și să-și permită să o împărtășească pe un nivel adecvat vârstei, modelând astfel expresia sănătoasă a emoțiilor. Poate spune ceva precum „Și mie îmi este dor de bunica, este normal să ne simțim triști”.

Pentru a restabili liniștea în familie, recomand să se evite presiunea pentru a „trece peste” rapid. În schimb, să se promoveze comunicarea deschisă, dar non-invazivă. Mama poate organiza săptămânal o „oră a familiei” relaxantă, fără agenda directă de discuții despre doliu, ci doar pentru a fi împreună, jucând un joc sau făcând o plimbare. Aceasta poate reduce tensiunea și poate crea un mediu în care copiii se simt mai în siguranță să vorbească când sunt pregătiți. În ceea ce privește rezultatele școlare ale fetei, o colaborare delicată cu învățătoarea, explicând situația familială, poate aduce înțelegere și sprijin suplimentar. Este important ca mama să-și gestioneze propriul sentiment de copleșeală. O pot încuraja să caute sprijin pentru ea însăși, fie prin grupuri de sprijin pentru doliu, fie prin consiliere individuală pentru părinți. Abordarea pe termen lung ar trebui să fie una de răbdare și prezență constantă, recunoscând că doliul este un proces, nu un eveniment. Fiecare mic pas către recunoașterea emoțiilor și refacerea legăturii familiale contează.