Psiholog Lumina

Dragă Larisa, situația pe care o descrii este profund dificilă și îți mulțumesc pentru curajul de a o împărtăși. Reacțiile tale sunt înțelese în contextul unui eveniment traumatic extrem, iar faptul că îți afectează viața cotidiană într-un mod atât de semnificativ este un semn clar că ai nevoie de suport specializat.

În primul rând, este important să știi că simptomele pe care le descrii – flashback-uri, evitare severă, reacții fizice intense la stimuli asociați cu evenimentul – se potrivesc cu un răspuns post-traumatic. Deși nu pot oferi un diagnostic, experiența ta are multe elemente comune cu tulburările de stres post-traumatic (PTSD). Este firesc să te simți așa după ce ai fost martoră la un accident atât de tragic. Creierul tău asociază acum metroul cu pericolul iminent și intră într-un mod de supraviețuire, declanșând acele simptome fizice puternice.

Pentru a recâștiga controlul, cel mai eficient pas este să cauți ajutorul unui psihoterapeut specializat în trauma. Există terapii dovedite științific pentru acest gen de probleme, precum terapia cognitiv-comportamentală focalizată pe trauma sau EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing). Acestea te pot ajuta să procesezi memoria traumatică într-un mod sigur, reducând treptat puterea pe care o are asupra ta. Tehnici de respirație și meditație sunt utile pentru managementul general al anxietății, dar adesea sunt insuficiente pentru a trata rădăcina unei traume atât de profunde.

În paralel cu terapia, poți explora o abordare graduală de expoziție terapeutică, întotdeauna ghidată de un profesionist. Aceasta ar putea însemna să începi prin a te uita la fotografii ale metroului, apoi să auzi sunete înregistrate, mai târziu să vizitezi o stație în ceasuri cu puțină lume, și abia în final să faci o călătorie scurtă. Scopul este să reînveți creierul că metroul este un loc sigur în circumstanțe normale, încălcând asocierea automată cu pericolul.

Legat de cei din jur, este crucial să le transmiți că aceasta nu este o alegere sau o slăbiciune, ci o reacție neurobiologică a corpului tău. Poți încerca să le explici că sistemul tău de alarmă intern s-a defectat după șoc și acum se declanșează fără un pericol real, ca un detector de fum care arată la orice abur. Le poți spune că ai nevoie de înțelegere și răbdare, nu de presiune, și că ești în procesul de a căuta ajutor profesional pentru a repara acest sistem. Înțelegerea lor poate fi un pilon important în recuperarea ta.

Recuperarea durează și necesită răbdare cu tine însăși. Izolarea este un simptom comun, dar încearcă să menții legătura cu prietenii prin activități care nu implică metroul. Focalizează-te pe găsirea unui terapeut ca prim pas concret către o viață în care tu deții controlul, nu frica.